Povești de la simultan | Roxana Buburuzan: Trebuie să dăm societății oameni stabili emoțional și dezvoltați cognitiv, ceea ce este foarte greu în zilele noastre, cu toate schimbările.

Programele AllGrow sunt construite de oameni, cu oameni și pentru oameni. În spatele unor rezultate remarcabile, întotdeauna se află un profesor, dornic să învețe mai mult, să ofere mai mult, să-și ajute elevii să crească. Tocmai de aceea, începem o serie de povești despre cadrele didactice cu care lucrăm, care mișcă un mic colț de lume, fiecare în felul său. Ne dorim ca poveștile lor să servească drept inspirație și pentru alți colegi și credem că vocile lor sunt importante. 

Continuăm seria cu povestea Roxanei Buburuzan, învățătoare la Școala Gimnazială Cacica, jud. Suceava și participantă în proiectul Viitor la clasele simultane, desfășurat de Asociația All Grow, cu sprijinul Fundației Dacia pentru România.

Este joi după-amiază. Elevii au terminat orele și în clasa în care până mai devreme se auzeau murmure, râsete și foieli în bănci, acum e liniște. Învățătoarea Roxana Buburuzan așează un scaun la catedră și se pregătește de întâlnirea cu o mămică. Nu începe direct. Nu spune Copilul e neascultător, obraznic. Îl întreb de ce nu și-a făcut tema, el dă din umeri. O astfel de abordare nu ar ajuta pe nimeni, din contră. Primele cuvinte pe care le rostește învățătoarea sunt: Cum sunteți? Mai puteți?

Când vine la consiliere, un părinte se gândește doar la ce o să-i spună doamna și la ce-a făcut copilul său. Tocmai de aceea, când Roxana Buburuzan întreabă Pot să vă dau o îmbrățișare?, mămicile se simt surprinse. Îmbrățișarea este rigidă, dar deschide un spațiu sigur și o discuție vulnerabilă, ghidată de încredere și de curiozitatea reciprocă. Abia apoi cele două discută despre elev. 

Acum, joia are rând la ora de consiliere, după luni de muncă, în care a încercat să convingă mai mulți părinți să vină pentru o discuție la școală. Iar schimbarea produsă de aceste ore o vede 

și în modul în care colaborează cu părinții și cu elevii. 

Învățătoarea este de părere că fără empatie nu poți face nimic. Și că această empatie trebuie să se manifeste față de toți actorii implicați în procesul educativ: față de elevi, părinți, profesori, dar și față de personalul auxiliar care contribuie la binele copiilor. De aceea, le-a și explicat elevilor cât de importantă este pentru ei prezența doamnei de serviciu, Neli, pe care elevii o numeau informal tanti:  Este o doamnă pentru noi, nu putem să-i spunem tanti. Fără această doamnă, noi nu am avea curățenie în clasă și în școală. 

Roxana Buburuzan are 38 de ani, a lucrat timp de 12 ani în corporație și a intrat în învățământ acum doi ani. A predat din prima la clase simultane, în Cacica, Suceava, iar anul acesta predă claselor pregătitoare și a treia. Deși se află la început, domeniul educațional nu îi este străin. Mama ei a fost profesoară de română, tatăl contabil la o școală, iar sora ei este profesoară în învățământul primar. 

Despre teme și ciorbă rădăuțeană

Când părinții nu înțelegeau de ce sunt atât de importante temele pentru acasă și de ce un exercițiu asemănător se repetă, Roxana Buburuzan le-a explicat mămicilor că este la fel ca atunci când fac o ciorbă rădăuțeană. Dacă o pregătesc o dată, să zicem că-mi iese. Dacă o mai pregătesc peste un an, îmi iese tot la fel. Dar dacă o pregătesc o dată pe lună, o dată pe săptămână, îmi exersez abilitățile de a face această ciorbă și ea va ieși din ce în ce mai bună. Iar atunci când voi avea 20 de invitați, voi ști ce cantitate să apreciez pentru această ciorbă. Așa este și cu temele. Elevii exersează ce am făcut la școală, ca să li se întipărească în minte. Repetiția e mama învățăturii. 

Învățătoarea din Cacica le vorbește părinților pe limba lor, tocmai pentru că îi vede pe ca niște parteneri de cursă lungă:

Dacă te duci cu un ton superior și cu o atitudine superioară în fața părintelui, l-ai pierdut total. În educație, procesul înseamnă: părinte, elev, învățător. Dacă părintele plasează responsabilitatea din toate punctele de vedere – emoțional, cognitiv, social, învățătură – doar pe învățător, noi avem o muncă împotriva vânturilor, împotriva unei furtuni. 

 Despre bullying, respect și teme 

Când unul dintre elevi a venit izbucnind în plâns de la ora de sport, spunând că este ținta bullyingului colegilor, învățătoarea a renunțat la ora de matematică și i-a forțat pe elevi să gândească critic: Ce puteau face diferit? Ce putea face colegul lor diferit? Ce pot face ei, întregul colectiv, pentru ca astfel de situații să nu se mai repete? Pe mine m-a interesat mai mult liniștea lor emoțională, să fie ei confortabil emoțional, să învețe ceva din asta și abia apoi lecția, spune învățătoarea. 

Dacă ar mai putea petrece încă 20 de minute pe zi cu elevii, le-ar aloca pentru lucrul în echipă, dezbateri și, mai ales, pentru jocul de rol și dramatizări, preferatele elevilor: Le place citirea pe rol. Le place foarte mult Caragiale și să stâlcească cuvintele din Amintiri din copilărie, de Ion Creangă. Le place să intre în pielea lui Nică, să interpreteze cuvintele, să spună poezii în fața clasei, să fie aplaudați. 

Trebuie să dăm societății oameni stabili emoțional și dezvoltați cognitiv, ceea ce este foarte greu în zilele noastre, cu toate schimbările.

Despre AI, învățătoarea spune că nu ar putea să înlocuiască niciodată confortul și liniștea pe care i le oferă un dascăl unui copil. Dar, dacă AI-ul ar putea să preia o singură sarcină care să-i ușureze munca, aceea ar fi controlatul temelor. Nu pentru că nu îi place să-și ajute elevii, ci pentru că îi este greu să-i privească în ochi pe cei care nu își fac temele. Mai ales atunci când știe că motivul din spate este lipsa sprijinului din partea părinților. Tocmai de aceea, învățătoarea le povestește frecvent elevilor despre statutul elevului, despre cum părinții trebuie să-i ajute la lecții până în clasa a IV-a, dar și despre cum un învățător sau un profesor nu poate da test neanunțat decât din materia predată cu o oră înainte. 

Adevărata provocare pe care Roxana Buburuzan o întâlnește la clasă este faptul că elevii petrec mult timp în fața ecranelor, care nu doar că le obosesc ochii și mintea, dar le induc o nevoie mai mare de adrenalină și dopamină. Apoi, elevii vin la școală, unde trebuie să stea în bănci, atenți, liniștiți și nu se pot concentra mai mult de 10 minute: Nu pot să compensez cu adrenalina pe care ți-o dă Robloxul. Ca profesor, mereu trebuie să vii cu ceva nou, să improvizezi pe moment. Noi, profesorii, trebuie să ținem pasul. Sunt generații, unde, dacă nu suntem atenți, este mare probabilitatea să-i pierdem pe elevi. În contextul în care un elev este mai interesat de TikTok, decât să învețe înmulțirea sau împărțirea, trebuie să-i predai cunoștințele respective într-un mod cât mai plăcut și atractiv. 

Viitor la clasele simultane 

Despre proiectul coordonat de Asociația AllGrow, Roxana Buburuzan spune că a fost foarte util și foarte benefic pentru elevi. Celor mici le-a plăcut faptul că au fost în comunitate, că au făcut activități mult mai deosebite: au mers la primărie, au dezbătut și au fost implicate toate clasele. Învățătoarea spune că, dacă ar fi după elevi, nu ar mai face matematică sau română. Când au mers să ia interviuri membrilor comunității, elevii s-au îmbrăcat la costum și s-au filmat. Când au aflat că vor face un podcast au zis: Doamna, nu se poate, facem podcast? Cum fac YouTuberii adevărați? 

Roxana Buburuzan este unul dintre cei 25 de profesori implicați în proiectul Viitor la clasele simultane, desfășurat de Asociația AllGrow, cu sprijinul Fundației Dacia pentru România. Proiectul își propune să aducă design thinking, o metodă cu care AllGrow lucrează de mai bine de 8 ani, în școlile din România și în sistemul simultan, unde beneficiile utilizării acesteia pot contribui semnificativ la îmbunătățirea lecțiilor de la clasă și, implicit, a viitoarelor generații.