Lecția de improvizație | Povești de la simultan

Programele AllGrow sunt construite de oameni, cu oameni și pentru oameni. În spatele unor rezultate remarcabile, întotdeauna se află un profesor, dornic să învețe mai mult, să ofere mai mult, să-și ajute elevii să crească. Tocmai de aceea, începem o serie de povești despre cadrele didactice cu care lucrăm, care mișcă un mic colț de lume, fiecare în felul său. Ne dorim ca poveștile lor să servească drept inspirație și pentru alți colegi și credem că vocile lor sunt importante. 

Continuăm seria cu povestea Florentinei Cogălniceanu, învățătoare la Școala Primară Ciorani, jud. Vrancea și participantă în proiectul Viitor la clasele simultane, desfășurat de Asociația All Grow, cu sprijinul Fundației Dacia pentru România.

Fotografie din arhiva personală.

La clasa întâi se învață astăzi adunarea cu trecere peste ordin. Este ora de matematică și de sub bănci se aude constant același sunet: poc, poc, poc. Mingile sar mai ceva ca atenția elevilor la final de program. Se aude vocea învățătoarei: Scoateți mingile pe bănci. Adunați-le pe toate și haideți să numărăm împreună. 

Învățătoarea este Florentina Cogălniceanu, iar lecția de mai sus nu este o excepție. În peste 18 ani la catedră, dintre care doar doi petrecuți la clasă simplă, improvizația i-a fost prietenă de nădejde. Cu ajutorul ei i-a ajutat pe elevi să înțeleagă concepte abstracte, folosindu-se de mingi, pahare, bețișoare sau orice alt obiect îi cădea în mână. Tot improvizația a ajutat-o să se apropie de elevi, să-i înțeleagă și să răspundă nevoilor lor. 

Cu ani în urmă, la aceeași oră, un elev dintr-o altă generație a venit cu cărțile de joc. Era un copil isteț, căruia îi plăcea să atragă atenția. Florentina i-a cerut să aducă cărțile de joc și să le lipească pe tablă. Folosindu-se de simbolurile desenate pe ele, a reușit să le arate elevilor adunarea cu trecere peste ordin. Iar la orele de română și comunicare, de la clasele pregătitoare, elevii ei vin cu jucăriile preferate și povestesc despre ele. Când aduci în clasă ceva din universul lor, învățarea devine activă și atractivă. Reușești să-i ții acolo pe copii. Pentru că ei își pierd repede interesul, or noi tocmai cu asta trebuie să luptăm. Să-i ținem activi și atenți cele 40 de minute., spune învățătoarea. 

„Doamna, m-am simțit minunat astăzi la școală.” 

Dacă o zi obișnuită începe cu verificarea temelor sau cu „deschideți manualele la pagina…”, orele Florentinei încep cu un moment de socializare, o activitate sub formă de joc în care, preț de câteva minute, elevii își povestesc unii altora ce-au făcut de când nu s-au mai văzut. O astfel de abordare poate părea ciudată la prima vedere, dar adevărul este că învățătoarea nu pierde timpul, ci îl câștigă. Pentru că se asigură că elevii vor fi atenți și concentrați pentru restul orei petrecute împreună. 

Învățătoarea și-a transformat sala de clasă într-un spațiu favorabil jocului și învățării, deoarece pune foarte mare accent pe conectarea cu copilul. În clasa ei se găsesc cărți, enciclopedii și tot soiul de jocuri. Iar dimineața sau în pauze îți e mai mare dragul să-i privești pe elevi cum construiesc puzzle-uri sau se joacă cu piesele lego. 

„Învăț în fiecare zi. Învăț pentru mine, învăț de la copii, învăț pentru copii. Până și predarea o fac împreună cu ei. ” 

Florentina Cogălniceanu învață mult de la elevii ei. Una dintre lecțiile primite de-a lungul timpului a fost aceea că elevii sunt influențați de starea de spirit a profesorului. Tocmai de aceea, încearcă pe cât posibil să nu-și aducă bagajul emoțional de acasă la școală. A învățat că, pentru a-i privi pe elevi și pentru a se conecta cu ei, trebuie să fie veselă, bucuroasă, cu inima larg deschisă. Abia atunci elevii se deschid și ei și împărtășesc lucruri.

Învățătoarea își amintește de una dintre elevele sale, o fetiță timidă, care la finalul orelor de curs dădea târcoale în jurul catedrei doar pentru a-i spune „Doamna, m-am simțit minunat astăzi la școală.” Și făcea acest lucru aproape zilnic. Tocmai de aceea, crede cu tărie că oricât de multe lucruri i-ai învăța la școală pe copii, aceștia își vor aminti mereu cum i-ai făcut să se simtă. 

Pentru Florentina, improvizația înseamnă adaptare constantă la situația din fața ei. Ca atunci când, într-o pauză, a auzit un elev spunându-i colegului său Pleacă de aici, miroși urât. Urma ora de dezvoltare personală și, chiar dacă avea o altă temă de discuție programată, învățătoarea a ales să facă o lecție de educație pentru sănătate. A vorbit cu elevii despre cum să aibă grijă de ei și de corpul lor, iar cel mai activ copil a fost cel care fusese jignit. La finalul orei, colegul său și-a dat seama că a greșit și i-a cerut scuze. Este una dintre provocările învățământului din mediul rural și de la simultan: cum să abordezi astfel de subiecte delicate fără a-i face pe copii să se simtă prost și fără a-i arăta cu degetul. 

„Viitor la clasele simultane"

Florentina Cogălniceanu predă la Școala Primară Ciorani, din județul Vrancea. Și-a început ucenicia la 21 de ani, în Scoruș, un sat din Reghiu în care, până în ‘98 nu exista curent electric. Acolo a predat în regim simultan la patru clase, deși nimeni nu o pregătise pentru asta. A învățat, așa cum o face și acum, făcând. A învățat din greșeli, dar și de la oamenii din jurul ei, cum ar fi directoarea Ana Hanu, care a ajutat-o în anii de început. De-a lungul timpului a avut șansa să plece la școli de renume, dar a ales să rămână acolo unde elevii au cea mai mare nevoie de ea. Una dintre calitățile ei este că nu se dă bătută ușor, indiferent de situație. 

Florentina Cogălniceanu este unul dintre cei 25 de profesori implicați în proiectul Viitor la clasele simultane, desfășurat de Asociația AllGrow, cu sprijinul Fundației Dacia pentru România. Proiectul își propune să aducă design thinking, o metodă cu care AllGrow lucrează de mai bine de 8 ani în școlile din România, și în sistemul simultan, unde beneficiile utilizării acesteia pot contribui semnificativ la îmbunătățirea lecțiilor de la clasă. 

Pentru învățătoarea din Ciorani, participarea la proiectul „Viitor la clasele simultane” a fost o provocare, pentru că nu era familiară cu metoda design thinking, iar la început i s-a părut greu să o aplice. A intrat în proiect alături de colega ei, Alissa, sfătuitoare de nădejde în orice situație legată de școală, un spirit just și profesionist la catedră. Iar împreună lucrurile au mers mult mai ușor. Cel mai dificil i s-a părut să îi facă pe copii să înțeleagă ce înseamnă conceptul de comunitate. Aici au ajutat-o, din nou, improvizația și creativitatea, dar și învățarea temeinică a metodei design thinking. Iar când a primit feedbackul de la elevi, și-a dat seama că se află pe drumul cel bun. Până la urmă, viața însăși este o lecție de improvizație, iar adaptarea constantă este cheia succesului.